Una din cele mai dificile probleme referitoare este răspunsul la întrebarea: cât de veche este aşezarea lipovenilor la Târgu Frumos? Orice comunitate are tendinţa să-şi caute rădăcini cât mai adânci într-un anumit loc, oferindu-i astfel un mijloc de a dobândi prestigiu şi legitimitate, numai că astfel de creaţii nu coboară mai mult de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Prima mărturie pe care au descoperit-o istoricii datează din anul 1816. Este o informaţie dintr-un document fiscal, o condică a Vistieriei Moldovei din acel an. Este locul unde au fost amintiţi lipovenii din mahalaua Târgului <Frumos> aflaţi sub ascultarea vornicului Dimitrie Jora şi a fiului său, Iancu Jora, împreună cu ceilalţi contribuabili de pe moşia Munteni. Rezultă că lipovenii ce ascultau de Dimitrie Jora nu locuiau în satul Munteni, ci separat, într-o mahala a târgului, care nu era alta decât aceea care, datorită creşterii numărului familiilor de lipoveni, pe parcursul secolului al XIX-lea, s-a transformat într-o mahala lipovenească. Lipsa din catagrafia din 1772-1773, atunci când stăpân al moşiei Munteni era postelnicul Mihalache Jora, tatăl vornicului Dimitrie Jora, cu rezerva de care am amintit, ne poate sugera că lipovenii s-au aşezat în hotarul târgului cândva în intervalul 1774-1816. Când anume, în lipsa unor date precise, nu putem face decât presupuneri, pornind de la evenimente din trecutul oraşului şi al ţării.
Următoarea informaţie referitoare la lipoveni, după aceea din condica Vistieriei din anul 1816, este din anul 1818. Cu ocazia cumpărării de către Maria Ceauşiţa a unui loc de casă şi grădină în Târgu Frumos, pe zapisul vânzării a fost notat că locul respectiv a fost luat de la Dochiţa Lipoveanca, fiindcă femeia murise, probabil fără urmaşi, în timpul unei epidemii de ciumă care se abătuse asupra oraşului. Deducem că moartea Dochiţei fără urmaşi a fost modul prin care terenul a reintrat în posesia obştii târgoveţilor, care l-a scos la vânzare, iar suma încasată de la Maria Ceauşiţa a fost depusă la cutia târgului, potrivit regulilor de dobândire a terenurilor din vatra oraşului, reguli stabilite prin hrisovul obţinut în anul 1815.
În conţinutul catagrafiei fiscale din anul 1820 sunt informaţii referitoare la unele din ocupaţiile locuitorilor lipoveni ai Târgului Frumos, precum acelea de teslari şi săpători de iazuri, un fel de specialişti în amenajări hidrotehnice ai vremii. La acestea se adaugă o hartă a Târgului Frumos desenată în anul 1828 de inginerul Dumitrache Pastia, unde se poate observa că, alături de cele două biserici mai vechi, cea domnească cu hramul Sf. Parascheva, aflată în vatra veche şi de aceea cu hramul Sfântul Nicolae, din vatra nouă, în marginea dinspre Munteni, apare şi o a treia biserică. Poziţionarea topografică a celei din urmă, anume pe partea stângă a Bahluieţului, corespunde în bună măsură, comparând-o cu harta actuală, cu aceea a bisericii lipoveneşti având hramul Înălţarea Domnului, o biserică ce a fost din lemn şi care a fost reparată în anul 1880. Faptul că această a treia biserică de pe harta din anul 1828, cea mai mică dintre ele, se potriveşte cu locul pe care se află şi astăzi una din bisericile construite în zona cu locuire predominant lipovenească, la marginea de atunci a târgului, ne-a îndemnat să credem că ar putea fi cea mai veche biserică a lipovenilor din Târgu Frumos.
În perioada de după Cuza, epocile modernă și contemporană, în dicționarul revizorului școlar C. Chiriță sunt redate informații prețioase despre oraș și structura etnică. Astfel, la 1885, Târgu Frumos avea 900 de case întinse pe 3,5 km și în care locuiau 908 familii sau 4585 locuitori (2218 bărbați și 2367 femei). Dintre aceștia, 2036 erau români, 1924 evrei, 318 lipoveni, 95 ruși, 81 germani, 73 armeni, 50 polonezi, 6 unguri și 2 bulgari; observăm, din nou, că lipovenii din Târgu Frumos ocupau locul trei ca pondere a populației, cu un procent de 6,93%, fapt care se va menține până când evreii vor pleca din oraș. Din același dicționar aflăm că în oraș existau trei biserici ortodoxe și o biserică lipovenească, o școală de băieți, o școală de fete, o casă comunală cu Poliția și Percepția (sediul primăriei), o pompierie, un spital, o farmacie, biroul poștei și al telegrafului.
În perioada de după Cuza, epocile modernă și contemporană, în dicționarul revizorului școlar C. Chiriță sunt redate informații prețioase despre oraș și structura etnică. Astfel, la 1885, Târgu Frumos avea 900 de case întinse pe 3,5 km și în care locuiau 908 familii sau 4585 locuitori (2218 bărbați și 2367 femei). Dintre aceștia, 2036 erau români, 1924 evrei, 318 lipoveni, 95 ruși, 81 germani, 73 armeni, 50 polonezi, 6 unguri și 2 bulgari; observăm, din nou, că lipovenii din Târgu Frumos ocupau locul trei ca pondere a populației, cu un procent de 6,93%, fapt care se va menține până când evreii vor pleca din oraș. Din același dicționar aflăm că în oraș existau trei biserici ortodoxe și o biserică lipovenească, o școală de băieți, o școală de fete, o casă comunală cu Poliția și Percepția (sediul primăriei), o pompierie, un spital, o farmacie, biroul poștei și al telegrafului.
Chiar dacă majoritatea se ocupau cu agricultura, cum era și firesc, într-o localitate polietnică, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, regăsim printre angajați, reprezentanții principalelor etnii care locuiau în oraș: români, evrei, lipoveni și țigani, dar, după 1941 și până la sfârșitul războiului, angajații au fost recrutați în exclusivitate dintre români, desigur, din motive de siguranță națională. Ulterior, în perioada postbelică, în aparatul local de stat, pe lângă români îi regăsim și pe reprezentanții celorlalte etnii, încadrați în diverse funcții. De asemenea, după 1945, găsim tot mai mulți lipoveni angrenați în structurile administrative: Iosif Vartolomei împiegat, în timp ce după 1949, Ivanov Ștefan era adjunct contabil la Comuna Târgu Frumos. Ca o personalitate a comunității lipovenești și membru în Delegația comunală îl regăsim din 1926 pe Trifan Căprian, care a deținut, printre altele și funcțiile de ajutor de primar și chiar de primar (1944-1946).