Evoluția istorică a meseriilor practicate de etnicii lipoveni este, pentru unii, un subiect aprins, ştiut fiind că în memoria colectivă locală, aceşti ortodocşi de credinţă veche sunt cunoscuţi drept „cultivatori de legume”. Există suficiente informații documentate istoric, care întăresc ideea că încă din prima etapă a aşezării lor în acest perimetru geografic, lipovenii au avut şi alte îndeletniciri. Ei au fost săpători, meșteșugari, lucrători în construcţii, lucrări de îndiguire, podire şi realizare a străzilor, de întreținere a drumurilor, aceştia contribuind în mare măsură la „modernizarea localităţii în care au trăit”. Printre lipovenii din Târgu Frumos se găseau negustori mici şi mijlocii, fiind în legătură cu lipovenii din Dobrogea sau din Bucovina, care aduceau marfă de la Rosya, însă în marea lor majoritate au fost, începând dinspre jumătatea secolului al XIX-lea, agricultori și legumicultori, îndeletniciri care aveau să ia amploare odată cu creșterea numărului de locuitori şi valorificării unei surse extrem de importantă – pârâul Bahluieț.
„Fără să fi învăţat vreo meserie”, lipovenii îşi confecţionau singuri obiectele gospodăreşti, însă activităţile principale erau agricultura, lucrările de săpat şi comerţul. Ultimele două îi ţineau pe majoritatea bărbaţilor departe de casă toată vara, precum şi o parte din primăvară şi toamnă. “Nici iarna lipovanu nu stă degeaba – consemna Johan Polek. Bărbaţii confecţionează, în această perioadă obiectele casnice şi gospodăreşti de care au nevoie, în timp ce femeile se ocupau cu brodatul, cusutul, torsul şi ţesutul pânzei şi a brâielor (cordoanelor) pentru nevoile gospodăriei”.
Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ruşii lipoveni vor îmbrăţişa un anumit tip de agricultură – grădinăritul, lucru remarcat şi de Dimitrie Dan: “Oameni oneşti, sârguincioşi şi lucrători, care se ocupă, la ţară, şi cu cultivarea pământului, mai mult însă cu cultivarea grădinilor (…). Grădinile lor le înconjoară ei, mai ales în locuri unde conlocuiesc cu dânşii şi alţii, de altă credinţă. Ei au în posesie mai toate grădinile mari, fie ele cât de depărtate (…). Fiecare dintre ei trebuie să înveţe o meserie pe care să o exercite cu folos, pe lângă agricultura la care se pricep foarte bine”. “Acest tip de agricultură – adaugă Anatolii Prigarin – a fost preluat de la vecini (cuvântul „grădina şi altele care formează familia lexicală a acestuia provin din limba bulgară) şi însuşit apoi de strămoşii lipovenilor din zona Moldovei. Aici, grădinăritul s-a dezvoltat treptat, ca urmare a dobândirii de pământuri pe care le curăţau, le fertilizau natural, iar mai apoi le cultivau. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, lipovenii din Târgu Frumos aveau să se impună drept “grădinari vestiţi”.
Grădinăritul (legumicultura)
După părerea noastră, grădinăritul a cunoscut două etape ale dezvoltării. O primă etapă (anii 1850-1950) este reprezentată de o producţie modestă, care asigura necesarul de legume şi zarzavaturi la nivel de localitate. Este vorba despre legumicultura tradițională, practicată pe suprafețe relativ mici, fiind utilizate resursele naturale ale solului și fertilizarea cu gunoi de grajd. Plantele erau semănate în răsadniţe adânci şi spaţioase, la care se adăuga gunoi de grajd, iar deasupra straturi succesive de pământ fertil. Acestea erau acoperite la nivelul solului cu schelete de lemn, având ochiuri de sticlă.
Pentru a rezista la intemperii, erau protejate de jur împrejur cu plase din stuf. Ulterior, erau plantate în grădini şi pe câmp, irigate apoi cu ajutorul unor roţi mari din metal, zimţate, cu ajutorul cărora apa era scoasă din fântâni şi iazuri, cu ajutorul cailor sau al boilor. Fiecare dintre lipoveni avea răsaduri, cu seminţele proprii, strânse de la un an la altul.
Venirea la putere a comuniştilor, în anul 1945, a marcat începutul unei noi etape în societatea românească, iar măsurile luate ulterior i-au afectat pe toţi locuitorii ţării, indiferent de etnie. La 16 iulie 1945, a fost introdus sistemul de impunere a cotelor, constând în obligativitatea ţăranilor de a preda către stat, o parte însemnată din produsele agricole obţinute în gospodărie (grâu, orz, porumb, mazăre etc.). Acest sistem i-a deposedat pe ţărani de roadele muncii lor şi a dus la ruinarea multor gospodării.
„Transformarea socialistă a satului” a parcurs o nouă etapă la 1 august 1949, atunci când, prin Decretul 319/1949, a fost iniţiată organizarea gospodăriilor colective (GAC-uri), înfiinţate după modelul colhozurilor sovietice. Paralel cu aceste GAC-uri, având ca exemplu sovhozurile din Uniunea Sovietică, au luat naştere Gospodăriile Agricole de Stat (GAS-urile). Acest tip de agricultură nu a fost agreat de marea majoritate a ruşilor lipoveni din Târgu Frumos, aceștia fiind nevoiţi să-și restrângă suprafețele cultivate doar în preajma gospodăriilor. În astfel de condiţii, bărbații lipoveni au fost nevoiţi să migreze în alte părţi ale ţării în căutare de lucru, angajându-se pe şantiere sau în fabrici. Chiar şi după colectivizare au continuat să cultive fie şi mici parcele aflate în spatele casei.
Această perioadă coincide, practic, cu apariţia primelor solarii în oraşul Târgu Frumos, acoperite cu folii de polietilenă (anii 70 ai secolului trecut), utilizarea fertilizării chimice, ceea ce a permis, în ultimele decenii, trecerea la o legumicultură intensivă, cu două producții pe an. Procurau saci de celofan folosiți la îngrăşăminte chimice, îi curăţau, lipeau foliile folosind fierul de călcat, cu ele acopereau apoi solariile din lemn. Ulterior, a apărut celofanul din comerţ. În acest mod au continuat să practice legumicultura chiar și în perioada de dictatură a lui Ceauşescu.
În această perioadă, minorităţile alcătuiau împreună cu majoritatea românească marea familie a României socialiste, în care toţi, indiferent de naţionalitate, luptau pentru construirea socialismului.
După Revoluţia din 1989, pământurile au fost restituite proprietarilor, iar aceștia, neavând utilaje cu care să le lucreze, le-au dat în arendă ori le-au vândut. Lipovenii au profitat de această situație, iar unii au cumpărat suprafețe importante de teren, pentru ca mai apoi să-şi extindă culturile până în lunca Bahluieţului, la Jora, Dădeşti şi Războieni. Aşa a început, se poate spune, o a doua etapă a dezvoltării grădinăritului, ca ocupaţie de bază. Treptat, de la solarii mici, de circa 150-200 de m2, s-a ajuns, în zilele noastre, la unele de dimensiuni foarte mari, de până la 2500 m2. Evoluția a marcat inclusiv structura şi calitatea lor: de la cele din material lemnos, la cele pe structură metalică.
Locuința și gospodăria tradițională
Când vine vorba despre gospodăria tradiţională a ruşilor lipoveni, unele surse ne dau de înţeles că pentru această zonă nu se poate vorbi de un anume tip de arhitectură, specific doar lipovenilor, având în vedere că la constituirea comunității spațiul era „peri-urban”. Una dintre cauze ar fi aceea că, încă din prima etapă a existenţei lor în acest oraş, “lipovenii au utilizat specificul organizării locale, formând mahalaua lipovenească, cu locuinţe răsfirate, în marea lor majoritate intercalate de ogoare şi grădini. Odată cu creșterea populației, spaţiile dintre locuințe se restrâng, constituind un habitat compact, de-a lungul străzilor locuite de ei. De-abia după cel de-al doilea război mondial și, mai ales, după redobândirea calității de oraș (în 1968), mahalaua lipovenească a devenit cartierul lipovenesc”.
Şi totuşi, dispunem de alte studii, care confirmă faptul că gospodăria tradiţională a lipovenilor din această zonă s-a dezvoltat prin însuşirea şi, ulterior, adaptarea unor obiceiuri aduse din regiunile de unde au emigrat. Aceleași surse ne confirmă faptul că multe dintre locuinţele lipovenilor din această zonă prezintă destule similitudini cu cele ale ucrainenilor, bulgarilor şi românilor, în ceea ce priveşte amplasarea locuinţei, a faţadelor caselor (причелок) şi structura acestora, având 2-3 camere înşiruite succesiv, mărginită cu prispă, cu sau fără balustrade, şi stâlpi din lemn. Totodată, de-a lungul străzilor pe care se înşiruiau locuinţele, existau şanţuri săpate pentru scurgerea apelor de ploaie sau zăpadă. Tehnica de construcţie era simplă, aşa că ridicarea unei locuinţe nu reprezenta o misiune foarte grea, poate doar la partea de tâmplărie şi la acoperiş, acolo unde interveneau meșterii locali, foarte apreciaţi în zonă şi solicitați frecvent pentru acest tip de lucrări în satele vecine.
Având în vedere caracteristicile economiei, ale materialelor de construcție și caracterul de mahala al cartierului, după cel de-al doilea război mondial, rezultat preponderant al unei asimilări cu anumite trăsături constructive preexistente în zonă (bordeie, case de paiantă tencuite cu lut amestecat cu paie/pleavă, cu pod și acoperiș cu paie și stuf), casele lipovenești cunosc modificări, conform uzanțelor urbane. După cum am menționat deja, grija fiecărui proprietar era cea de a decora cât mai frumos noua sa locuinţă.
La multe case existau cornişe, aplicaţii traforate sub acoperiş, iar ramele multor ferestre ale caselor erau încadrate în chenare, iar ferestrele de stradă cele mai multe aveau obloane, decorate cu sculpturi și pictate ca dantelă și nu orice casă abunda în decoraţiuni de acest fel, pentru că nu oricine dispunea de resursele necesare pentru astfel de lucrări, însă chenarele, cornișele și decorurile erau gândite de către fiecare gospodar în parte. Cândva, oamenii puteau identifica o locuinţă sau alta tocmai după astfel de particularităţi. La unele case, galeriile din lemn sculptat erau extinse spre afara acoperișului, fiind susținute de bârne din lemn, de-a lungul faţadei de la stradă și dinspre curte.
Interiorul locuinţei tradiționale
Fără doar şi poate, înfăţişarea exterioară a caselor era completată de interiorul acestora, acesta fiind dat de mobilierul specific, unelte, țesături și alte obiecte de uz casnic adecvate. O locuinţă obişnuită a lipovenilor din localitatea Târgu Frumos, cel puţin pentru perioada secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, cuprindea două sau trei camere: camera din față (передняя хата), echivalentul „camerei bune” a locuinţei, era locul unde se păstrau lucrurile de valoare ale familiei (mobilier, haine de sărbătoare, icoane), se primeau oaspeţii, îndeplinea anumite ritualuri legate de căsătoria copiilor sau de privegherea celor decedaţi, iar membrii familiei şi oaspeţii se adunau la marile sărbători creştine (годовые празники); urmau apoi cele gospodăreşti – holul de la intrare (сенцы), cu rol de antreu sau vestibul cu ieşire în afară, şi camera de locuit – (задняя хата).
În orice cameră „curată” sau de oaspeţi se afla câte un pat, o masă şi mai rar un dulap pentru haine. În lipsa dulapurilor, exista un cufăr mare pentru albituri şi basmale (скрынник). Fotografiile rudelor atârnau pe pereți, spoiţi în alb ori pictați cu modele diferite: coroane, flori și păsări fanteziste.
Cel mai important element al unei gospodării tradiţionale era însă lejanca (лежанка), prezentă în orice locuinţă, un fel de sobă prelungită spre o altă încăpere, situată în colțul camerei, imediat în spatele ușii, masivă, ocupând mult loc, având un design destul de complicat și dotat cu un sistem multifuncțional de încălzire, folosit atât pentru căldură, cât şi pentru gătit și relaxare. Partea sobei acoperită cu scânduri servea, la nevoie, ca loc de dormit/odihnă. La polul opus, în vecinătatea sobei, se afla un pat în care dormeau părinții cu copii mici. De grindă, atârna un leagăn pentru copii (люлька).
Articolele gospodărești erau distribuite în mod rațional și practic; gospodarul se străduia să le aşeze în aşa fel încât totul să îi fie la îndemână și să servească strict nevoilor familiei și în casă. Fiind un om care practica o agricultură de subzistență, lipoveanul îşi meşterea de unul singur uneltele necesare în gospodărie, până şi articole de uz casnic. Tot aici se găseau, nu departe de uşă, ustensilele necesare întreţinerii focului: lopăţica de jăratec (кочерга), vătraiul (ухват) şi cleştele de sobă. Cele mai uzuale erau păstrate, de regulă, în antreul casei (сенцы) – roata de tors, furca, vârtelniţa (fuiorul) etc. Hainele festive erau depozitate într-un cufăr, iar cele cotidiene pe umeraşe ori pe nişte prăjini, iar jos, lângă pat, pantofii. Pereții casei erau împodobiţi cu covoare ţesute sau cu tablouri de familie.
O altă particularitate a fiecărei încăperi, lucru valabil şi în zilele noastre, o constituie prezenţa icoanelor, câte trei-patru în fiecare cameră, amplasate pe o policioară din lemn numită bojnicika, fixată în colţul de răsărit al camerei, împodobită cu perdele din pânză sau din dantelă (perdeaua de sus – пазорка, perdeaua de jos – пелена, şi cele laterale – боковники). Policioara era împodobită deseori cu flori, crenguţe de salcie şi ramuri de busuioc, elemente cu rol semnificativ în ritualurile ortodocşilor de rit vechi. Icoanele erau luminate de o candelă, iar lângă aceste icoane se puteau admira alte două obiecte de cult: mătăniile (лестовки) și pernuţa de rugăciune (подручник). Prezenţa icoanelor vechi, păstrate de urmașii staroverilor (aduse din Rusia), constituia nivelul de trai al gospodarului lipovean.
Până în anii ´40 ai secolului trecut, casele erau spoite în alb, cu excepția conturului de la ferestre şi uşi, vopsit în culori mai vii. În ultimele decenii se mai menţine încă tradiția spoirii caselor atât la exterior, cât şi la în interior cu var, în special mediul rural, înainte de sărbătorile Acoperământul Maicii Domnului sau înainte de Paște, adică de două ori pe an. La ruşii lipoveni din zona Moldovei există încă un termen specific obiceiului de a spoi casa în alb – „кипенёвий”, ceea ce în limba română înseamnă nuanţa albului pentru un perete proaspăt văruit („albul deschis”, asemenea laptelui care dă în clocot).
Baia lipovenească
O anexă reprezentativă a gospodăriei era cândva baia lipovenească („albă” sau „neagră”). Această clădire prezenta în trecut o stabilitate atât sincronică (în toate regiunile), cât și diacronică (de-a lungul existenţei istorice a întregii comunităţi). La începuturi, baia rusească era considerată simbol al eliberării omului de orice rău, iar mai târziu valenţele reprezentative s-au extins, pe lângă sensurile legate de curăţenie (trupească şi sufletească), ea a devenit „întruchiparea căminului şi a ospitalităţii”.
La ruşii lipoveni a existat dintotdeauna cultul curăţeniei, iar prezenţa băii cu aburi „adusă” în fiecare gospodărie din ţara de origine împreună cu credinţa „vorbeşte de la sine”. Ca să fie curaţi la trup şi la suflet, în fiecare sâmbătă şi în ajunul marilor sărbători lipovenii obişnuiau să folosească baia de aburi sau, cum era denumită de către lipovenii care trăiau la oraş – baia rusească (русская баня).
Cândva, baia lipovenească era o prezenţă constantă în casele de lipoveni, fiind poziţionată, dacă distanţa o permitea, lateral faţă de casă sau uneori chiar şi în spatele anexelor, spre grădină. Ca și în satele ruso-lipoveneşti din Dobrogea, până la începutul secolului al XX-lea, în gospodăriile lipoveneşti din zona Moldovei existau şi aşa-zisele băi „negre” (черная баня), adică fără coș de fum, în care fumul era evacuat printre pietrele de vatră ale tavanului băii (пода). Sursa de căldură era o sobă lungă, acoperită cu piatră din râu, de formă rotundă, cu o gură de sobă spre exterior, unde se aţâţa focul. Pietrele erau așezate pe bare transversale de fier pe care se sprijineau atunci când erau încinse. Încălzirea dura şi câteva ceasuri, îndeosebi iarna, în funcție de sursa de încălzire. Vara se foloseau paie, ramuri uscate, iarna – lemn de stejar, salcie şi altele. Băile negre au fost înlocuite mai târziu de băile albe (белая баня), modernizate în sensul că fumul din baie ieşea printr-un horn.
Portul cotidian local
Portul cotidian al lipovenilor trăitori în zona Moldovei era admirat îndeosebi pentru “culoarea bătătoare la ochi a cămăşilor la bărbaţi, a fustelor şi testemelor la femei”, cum avea să observe academicianul Ion Simionescu, într-un volum al său. Cea mai interesantă şi vie mărturie a portului cotidian rămân însă portretele vechi de familie, aidoma nostalgiei vremurilor de altădată, fermecătoare, cu unele chipuri scăldate în bărbi albe de nea, oneste şi oarecum timide, adoptând costumaţii ale vremurilor demult uitate, pline de farmec, de o rară frumuseţe şi atât de importante pentru posteritate.
Aceste fotografii sunt astăzi veritabile imagini de arhivă, care ne arată portul lipovenilor, „frumos, curat şi purtat cu demnitate, pe cât de simplu la bărbaţi, pe atât de cochet şi complex la femei. În majoritatea cazurilor, portul femeiesc era compus din: kicika, cămăşa, sarafan, poias, bluză (kofta), şorţ (zapân), haină groasă (şuba sau cojoc), jachetă, palton, bijuterii, sandale, pantofi şi cizme.
La majoritatea femeilor, cămaşa era alcătuită din două părţi. Partea de sus, care acoperă pieptul şi braţele, era făcută din tergal cu dungi sau carouri, iar partea de jos, din pânză albă. Cămașa era lungă, din postav, croită de-a-ntregul, având un guler rotund şi mâneci lungi, prinsă în zona pieptului cu ajutorul unui cordon subţire sau cu nasturei, realizată deseori din postav de culoare albă, amintind în multe privinţe de portul cotidian rusesc. Peste cămaşă se purta un sarafan, din lână sau percal, strâns în talie cu un cordon sub piept, fără mâneci şi încheiat de sus până jos cu nişte năsturei din doc.
Sarafanul era, de regulă, din culori sobre (negru, maron, verde închis etc.), tivit la partea de jos cu câte 2-3 benzi din panglică sau broderie, în funcţie de evenimentul la care era îmbrăcat. În prima jumătate a secolului al XX-lea, sarafanul a fost înlocuit de o fustă, mai scurtă decât sarafanul, strânsă în talie cu un cordon, tot din percal, cu sau fără bretele de umeri, şi o jachetă (кофта) din acelaşi material, iar în caz de vreme rece purtau şi femeile – куфайка. Peste jachetă şi, din când în când, şi peste kufaika, femeile şi fetele purtau o basma (платок), pusă peste umeri astfel încât să formeze un triunghi. Erau şi lipovence care se îmbrăcau duminica şi de sărbătoare complet în catifea şi mătase.
Culorile fustelor și rochiilor erau alese, potrivit vârstei; fetele şi tinerele optau pentru culori deschise, femeile şi bătrânele pentru culori închise. Pentru croiala rochiilor și a fustelor erau preferate mătasea, catifeaua, pânză fină şi satinul. Odată cu apariția perioadelor reci, femeile purtau pulovere tricotate din lână, iar pe timp de iarnă purtau scurte îmblănite și cojoace, căptuşite de-a-ntregul cu pânză şi satin. Prin anii ’20 ai secolului al XX-lea, apar ilicele fără mâneci, purtate peste cămaşă – un substitut al bluzelor în perioadele friguroase. La mare căutare erau ilicele pentru siluete ponderale.
Femeilor și fetelor deopotrivă, le era interzis să aibă capul descoperit. Cu toate acestea, fetele nu poartă basma, împletindu-și părul într-o coadă, legată cu o panglică frumoasă. Pentru începutul secolului al XX-lea semnalăm prezenţa acoperământului de cap, caracteristice portului tradiţional rusesc. Femeile purtau pe cap o pălărie cilindrică de la care atârnau diferite baticuri, aşa-numitul „kokoşnik”, în schimb fetele, observă Jan Polek, purtau aşa-numita perewiazka, adică o eşarfă cu căptuşeală scrobită, prinsă din partea din spate a capului cu ajutorul a două bentiţe fixate de margini. Kokoşnik-ul nu mai este demult la modă, dar perewiazka se poartă în ziua nunţii”. La astfel de acoperăminte, femeile îşi împleteau părul într-o coadă, iar fetele în două, legate cu panglici colorate, lăsate pe spate. Femeile măritate îşi strângeau părul într-un coc, băgat sub chicika – o căciuliță sub forma unei tichii, croită din pânză sau mătase, peste care se punea sbornicul, iar mai apoi basmaua.
Hainele din blană se descheiau sau se încheiau cu ajutorul unor nasturi metalici sau din piele. În anii ’60 ai secolului trecut, scurtele îmblănite şi cojoacele au fost înlocuite de paltoane și scurte de piele de oaie, iar acasă femeile purtau jachete vătuite sau din lână de oaie, fără mâneci. Ca acoperământ pe cap, femeile purtau la evenimente festive zbornicul – un simbol al femeilor căsătorite. Atât fetele tinere, cât și fetele căsătorite îşi acopereau capul cu un batic, din țesătură simplă sau mătase fină – având broderie din fire de argint sau aur, prins sub bărbie. Ca bijuterii, femeile şi fetele purtau cercei, coliere din mărgele sau perle, pe degete aveau inele, iar valoarea acestor bijuterii depindea în mare măsură de averea soțului. Până de curând, femeile nu purtau niciodată pălării din blană sau croite din alte materiale. În perioadele reci îşi înfăşurau capul cu un şal sau eșarfe din bumbac sau din lână.
Femeile purtau cizme, cizmuliţe și un fel de botine tradiţionale (чиривички), având măsuri şi modele diverse. În cartier, existau la acea vreme meşteri – ciubotari, care făceau cizme, deşi mai mult le reparau. În familiile mai înstărite, încălţămintea era cumpărată din comerţ, “după ultima modă”.
Portul tradiţional al bărbaţilor se asemăna în multe privinţe cu portul vechi rusesc, alcătuit dintr-o pereche de pantaloni simpli (штаны) şi o cămaşă rustică (русская рубашка), cizme sau ghete, jachetă, costum, sacou, căciulă îmblănită, iar în perioada caldă – șapcă, caschetă (фурашка) sau pălărie. Cămașa era purtată peste pantaloni – сподней, strânsă la brâu cu o curea sau cu brâu din lână – пояс, iar pentru zile de sărbătoare, era confecţionată din materiale scumpe – satin sau mătase.
“Veşmântul de deasupra al bărbaţilor – completează Johan Polek – este lung, de diferite culori, şi se ţine lângă trup cu un brâu sau nişte bumbi suri şi rotunzi, de metal sau de lână, cusuţi pe partea stângă a pieptului. Bărbaţii lipoveni poartă vara şi iarna pantaloni subţiri din stofă, care sunt băgaţi de obicei în nişte cizme înalte (sapahi). Pantalonii sunt legaţi la mijloc, împreună cu cămaşa de doc, fără guler, pusă peste pantaloni, cu un brâu (poyas), roşu din bumbac, prevăzut cu ciucuri. Această îmbrăcăminte este completată în perioadele friguroase, de o tunică lungă de postav, de culoare închisă, legată de asemenea în talie, aşa-numita kufaika, iar iarna de un cojoc de culoare închisă, care se numeşte, în funcţie de lungime, fie şubka (dacă acoperă şi gambele), fie poluşubka (dacă ajunge numai până la genunchi), fie şubionka, dacă se termină deasupra genunchilor. Tunica de postav şi cojocul se încheie în partea stângă a pieptului cu ajutorul unor nasturi şi a unor găici din aţă. Vara capul este acoperit cu o pălărie neagră de fetru, cu boruri largi (şliapa), iarna cu o căciulă din blană de miel, de culoare gri sau neagră (şapka), iar atunci când este ger mare, se trage peste urechi”.
Remarcăm, aşadar, că pentru secolul XIX, respectiv începutul secolului al XX-lea, lipovenii din Târgu Frumos au păstrat în portul cotidian anumite elemente ale portului rusesc tradiţional, atât la femei, cât și la bărbaţi. Coabitarea cu populaţia majoritară, precum şi modul de trai al lipovenilor în acest spaţiu urban, a determinat o apropiere a portului cotidian lipovenesc de cel tradițional românesc, datorită, pe de o parte schimbării modului de viață tradițional, iar pe de altă parte, dezvoltării economice a localităţii şi, nu în ultimul rând, a stilului urban consacrat de decenii.